Fiii acestor locuri

Propun acest subiect, pentru a aduna mărturii despre persoane şi personalităţi ce s-au născut, au trăit, au avut sau au legături cu Gătaia.
Dacă ai documente sau dovezi, fă-le publice!
Ai această datorie faţă de cei ce vor veni sau încă nu cunosc ceea ce tu şti.

Protopopul şi scriitorul Mihail Gaşpar din Gătaia
(1881-1929)*;. Pagini nescrise de spiritualitate literară bănăţeană



I. Viaţa

Protopopul şi scriitorul Mihail Gaşpar a văzut lumina zilei la 12/24 ianuarie 1881 în casa parohială a bisericii româneşti din Gătaia într-o familie propăşită în Banat din Haţeg, prin strămoşul Valentin Gaşpar, deşi înobilat în 1650 de monarhia habsburgică păcătuieşte faţă de Curtea de la Viena şi pentru a i se pierde urma se aşează în Banat, în satul Şoşdea (jud. Caraş-Severin) devenind ţăran . În anul 1848 unul dintre membrii familiei Gaşpar, Alexa, e trecut prin registrele poliţiei cu menţiunea ,,instigator” . Bunicul Vichentie a avut un singur copil pe Gheorhghe, tatăl protopopului care a păstorit timp de patru decenii pe credincioşii ortodocşi de la Gătaia (1853-1911). Străbunicul dinspre mamă, Nicolae Bolocan (1812-1877) a fost preot în Sculea, fiica acestuia, Sara s-a măritat cu Mihai Popovici, preot în Folea, cu acesta a avut două fete: Elena, mama protopopului şi Melania mătuşa acestuia.
Primele cursuri şcolare le-a urmat la Gătaia sub îndrumarea învăţătorului portretizat în prima sa schiţă: Moşu Dascălu. Apoi a urmat cursurile liceului de stat din Timişoara unde în anul şcolar 1896/1897 la un concurs literar organizat de Ministerul Instrucţiunii, a reuşit să obţină premiul I. Din 1898 pentru doi ani a fost elev al şcolii şaguniene de la Beiuş. (Ştim că marele mitropolit Andrei Şaguna a reuşit să înfiinţeze două şcoli româneşti, un gimnaziu superior la Braşov şi unul inferior la Beiuş). De la şcoala de aici avem păstrat din clasa a VII-a, un ,,Testimoniu scolastec” în fapt o matricolă a mediilor obţinute de elevul Mihail Gaşpar: ,,religiune-bun, limba română-eminent, limba maghiară-bun, [...] limba latină-bun, limba greacă-bun, istoria-eminent, [...] geometria desemnativă-bun, propendeutica filosofică-bun...” Între anii 1900-1903 a urmat cursurile Institutului Teologic de la Caransebeş, dirigintele promoţiei fiind ilustrul profesor Iuliu Iosif Olariu. În timpul studiilor teologice a fost un membru activ al Societăţii de lectură ,,Ioan Popasu” al Institutului în cadrul căreia citeşte schiţa Moşu Dascălu. Din presa vremii îl vedem preocupat şi de problemele teologice ale vremii sale, astfel a prezentat colegilor dizertaţia: Influenţa creştinismului asupra referinţelor sociale .
După absolvirea Institutului s-a căsătorit cu Livia Blajovan, cu care a avut doi copii: Titus (1904), militar de carieră şi Ionel (1906), avocat în Bocşa Montană. Între 1903 şi 1911 a audiat şi câteva cursuri la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta, studii neterminate din pricina situaţiei materiale precare avută în tinereţe.
În anul 1903 este numit diacon al bisericii ortodoxe ,,Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj. În scurt timp a devenit în capitala românismului bănăţean, colaborator al ziarului ,,Drapelul”, gazetă fondată de Valeriu Branişte, membru în comitetul de redacţie şi apoi pentru un an 1919-1920, director al ziarului. Tot aici a fost şi secretar al ,,Reuniunii de cânt şi fond teatral”, fiind un animator al vieţii dramatice lugojene. În timpul existenţei sale lugojene a avut legături epistolare şi nu numai, cu Nicolae Iorga, legături care au debutat în 1904 prin participarea lui M. Gaşpar la serbările de la Bucureşti, prilejuite de comemorarea a patru veacuri de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare. Un alt moment deosebit l-a reprezentat urmarea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, fiind după mărturia diaconului ,,cele mai frumoase clipe ale vieţii mele” . O altă direcţie în care a strălucit tânărul diacon a fost retorica şi nu numai cea religioască, ci şi cea culturală, astfel sub auspicile ASTREI a conferenţiat despre poetul Bucovinei, G. Rotică-Rotariu, apoi a urmat piesa Apus de Soare care atunci debuta la Teatrul Naţional din Bucureşti . Pentru activitatea românească militantă atât în paginile ziarului ,,Drapelul”, cât şi prin viu grai a cunoscut spaţiul temniţelor Imperiului timp de 10 luni în cursul anului 1905.
În 19 martie 1911, în Sâmbăta lui Lazăr, sinodul protopopesc al Bocşei Montane l-a ales cu toate voturile (81), protoprezbiter tractual. Episcopul Miron Cristea de ziua Sfântului Gheorghe cu prilejul sfinţirii bisericii ortodoxe române de la Uzdin îl hirotoneşte preot, iar în 26 iunie este hirotesit protopop al Bocşei Montane. Aici, a pus bazele gazetei ,,Drum Nou”, care a apărut la Bocşa Montană sub egida Bisericii Ortodoxe Române din localitate între 1926 şi 1929, după moartea protopopului gazeta a apărut la Oraviţa între 1930-1933, cu menţiunea ,,Fondator Mihail Gaşpar”, Bocşa Montană şi Craiova . La Bocşa Montană a fost preşedinte al reuniunii de cântări din localitate, care îi poartă numele din timpul vieţii. A luat parte activă la conducerea Episcopiei Caransebeşului fiind înte 1912 şi 1920, deputat sinodal, apoi participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia ca delegat-corespondent al ziarului ,,Drapelul”, apoi deputat în primul parlament al României Mari. La numai 48 de ani pe 27 noiembrie 1929 din pricina unui diabet zaharat s-a stins din viaţă într-un sanatoriu din Timişoara, fiind înhumat la Bocşa în cimitirul parohial.
După moarte, din 1936 Căminul Cultural din localitatea Monion îi poartă numele recompensând ,,faptele româneşti ale acestuia” . În 1943 la 27 iunie la Bocşa Montană a avut loc ceremonia dezvelirii bustului scriitorului, realizat de sculptorul timişorean Romul Ladea. De-a lungul vremii au fost publicate cronici, medalioane, articole dar şi studii începând cu Lucian Costin, Melentie Şora, Cornel Corneanu, Ion Dimitrie Suciu, George C. Bogdan, Traian Liviu Birăescu, Virgil Vintilescu, Mircea Păcurariu şi Valentin Bugariu care a închinat dizertaţia doctorală memoriei protopopului, cu titlul: Contribuţii la studiul operei protopopului Mihail Gaşpar, 293 p.
-------------------------------------
*Comunicare propusă în cadrul Seminarului cultural de la Vladimirovăţ, Serbia, 21-22.08.2008.

II. Opera. Pricipalele scrieri

Mihail Gaşpar a rămas în istoria literaturii bănăţene drept cel mai reprezentativ prozator bănăţean (Lucian Costin, Traian Topliceanu). Protopopul Bocşei Montane şi-a început activitatea literară în cadrul Societăţii de lectură ,,Ioan Popasu” a studenţilor teologi de la Institutul Teologic din Caransebeş; un impact asupra formării lui literare l-au avut profesorul de limbra română a Institutului, Enea Hodoş şi folcloristul Avram Corcea.
Scriitorul bănăţean a rămas în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor drept un scriitor complex, abordând atât proza, cât şi poezia, dramaturgia, traducerea din limbi de circulaţie europeană, dar şi genul jurnalistic şi ştiinţific. (O prezentare a Japoniei, deschizător de drumuri în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti! şi o monografie a Bocşei Montane).
În lucrările literare, Mihail Gaşpar subordonează literatura unui ideal politic-naţional. Cu mijloace aparent identice, se urmăreau de fapt ţeluri distincte: pe de o parte estomparea unor contradicţii sociale, pe de alta revitalizarea conştiinţei naţionale. Receptiv, din raţiuni mai mult politice decât estetice, la influenţa sămănătoristă, Mihail Gaşpar a izbutit să păstreze faţă de acest curent distanţa necesară pentru a rămâne el însuşi .
Activitatea literară a scriitorului poate fi împărţită în trei perioade:
1. A începuturilor, între 1902-1905, când elaborează şi citeşte în cenaclul literar al Institutului Teologic, schiţa Moşu Dascălu, apărută ulterior în volum, Stâlpii lui Alexandru Basarab, care a apărut în ziarul ,,Drapelul”, 1902, nr. 49-50; 52-53, schiţa Pace care a apărut în acelaşi ziar lugojan, 1905, nr. 78-82.
2. A doua etapă, 1905-1912, este cea mai fecundă, acum au văzut lumina tiparului cele mai importante scrieri literare: romanele Din vremuri de mărire (1909), Altare dărâmate (1909-1910), Fata lui Oană Pântece (1910), nuvelele La Podul Înalt (1905), Moartea hotnogului (1907), Acelaşi cântec (1908), Blăstăm de mamă (1909), A fost odată... (1911), unele au apărut în volumul În vraja trecutului (1908), Ziuarul lui Radu Roman (1910), La birtul Săndulesii (1910), Unde eşti copilărie (Poveşti şi chipuri din satul meu), Suflet de fată, Copiii nimănui (1912) în paginile ,,Drapelului” din Lugoj.
3. Ultima perioadă este cuprinsă între 1912-1929, perioadă a revizuirilor: continuarea romanului Din vremuri de mărire (1913-1914), volumul de schiţe D’ale vieţii dar şi creaţii originale: nuvela Domnişoara Marta (1916), două fragmente dintr-un proiectat roman: Şerlok (sik!) Holmes între români (1918), Casa cu obloane verzi (1926), apoi De la noi de pe Bârzavă (1923), Caietul lui Radu Roman (1923-1924), o serie de legende bănăţene: Legenda Şumigului (1924), Gaiul Borosoanei (1925), Golgotha a lui Ali Hassan-Cânele (1926) şi nuvela Românii din Potlogi (1928).

III. Satul bănăţean în opera literară

Volumul În vraja trecutului (1908) cuprinde mai multe însemnări cu privire la satul natal al autorului. În prima schiţă omonimă, Gaşpar portretiza satul şi oamenii lui: ,,Unde sunteţi voi senine zile de copilărie? Unde sunteţi voi nădejdi tainice hrănite cu atâta căldură? [...] Fericiţi ani de copilărie! Mărgăritare scumpe voi, a sufletelor obosite de ce treceţi atât de repede? De ce nu rămâneţi pe vecie aproape de suflet, mângâindu’i sinamăgirea fericită a căldurei în toate, îmbrăcând şi cele mai urâte lucruri în veşmântul auriu al idealului. După ani de zile mi’au rămas intacte primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva pe de laturi, se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din <<codru>> de la Bocşa. Prin urechi, pare că aud şi acum sunând accentul moale al graiului nostru bănăţănesc, din gura oamenilor pururea veseli, pururea dispuşi la cântece şi veselii" .
Ţăranul român apare caracterizat în persoana lui moş Ilie Coţoi, slujbaş al bisericii din Gătaia, care a devenit în paginiile prozei lui Gaşpar o portretizare obiectivă a neamului românesc: ,,–Mă taică mă... neam ca al nostru nu mai este pe faţa pământului... Nu zău... aşa neam... numai bătaia lui Dumnezeu pe capul nostru... că tare am rămas înapoi,... nu ne place cartea... şi pace bună" .
Apare pentru prima dată un portret sămănătorist al ţăranului român în opera lui Gaşpar: ,,Bisericos de la fire, nu ţi’ar fi scăpat o slujbă de la biserică. În dumineci între slujbe, –[moş Ilie Coţoi]– îşi luă uneltele de ras, căci învăţase meşteşugul de barbir în cei doisprezece ani de cătănie cât a slujit <<pră'mpăratu'>> prin Veneţia şi Verona, şi mergea să radă pe moşu dascălu" .
În concepţia ţărănească, Biserica era centrul vieţii cotidiene, în timpul ocupaţiei ungureşti; alături de şcoala confesională românească rămâneau singurele instituţii româneşti care coagulau conştiinţa românilor. Satul tradiţional românesc are dintru început spiritul de organizare liturgic. La mijloc, chiar dacă aceasta nu era calculat după nicio rigoare sau exactitate matematică, este aşezată biserica. Fălnicia acesteia nu se înscrie într-o linie a orizontalităţii, ci într-o fecundă proiecţie a verticalităţii care o salvează de banalitatea unei întâmplătoare aşezări şi o transcrie în paradigma geometriei cosmicizante. Dacă spunem că biserica este inima satului nu înseamnă că ne-am folosit de o simplă metaforă, ci am afirmat un adevăr cu valenţe de dinamică metafizică .
În schiţa Moşu Dascălu este descris satul naşterii autorului bănăţean, dar şi portretul învăţătorului confesional român din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Duioşia şi regretul despărţirii de locurile copilăriei sunt evidente încă din debutul scrierii: ,,Dar când îmi întorc privirea sufletească spre satul meu natal, totul pare că se renaşte în mine. Se învioşează inima slăbită în lupta pentru pâne, se recreează în creierul istovit de gânduri şi de muncă. Încep par’că a trăi dintr’o dată o viaţă nouă, în care nu găsesc nici nevoi, nici dureri, ci numai bucurii. Se răsfiră şi norii de pe frunte şi gândurile negre se sprânjesc. [...] Îi văd parcă şi acum –după atâta timp– căsuţele mici, acoperite cu stuf, pe deasupra căruia muşchiul şi’a trântit covorul lui verde, cu <<târnaţele>> largi, sprijinite pe stâlpi de lemn lucraţi cu meşteşug, ascunse modest în umbra băgrinilor bătrâni şi puternici" .
Învăţătorul satului era un model de comportament cărturăresc, el împărtăşind lumina cărţii româneşti pe aceste meleaguri: ,,În şcoală, elevul are înaintea sa pe învăţătoriu şi faptele lui. [...] Copiii cu foarte puţine excepţiuni, privesc în învăţătoriu pe idealul a toată înţelepciunea.[...] Ce zice el –este drept; ce porunceşte el– este bine; dar numai atunci când, în faptă, învăţătoriul, în toate privinţele, este la înălţimea chemării sale" . Dascălul este considerat ca vorbitorul şi cunoscătorul cel mai avizat al limbii române. Şi aceasta atât în şcoală, cât şi în afara ei. Se înţelege că prestigiul de model n-a fost uşor de întreţinut. Fără să întâmpine greutăţi, Gaşpar reuşeşte să portretizeze pe învăţătorul român din Gătaia, realizând un reuşit portret fizic şi sufletesc al acestuia: ,,Era un omuleţ mic de statură, cu nişte ochi suri, în coloarea oţelului, cu frunte frumoasă, înaltă şi albă, cu nas vulturiu cu o bărbie puţit ieşită – atâta tot. La vorbă din cale afară scurt –dar numai afară de şcoală– şi dârz peste măsură. Cât a fost el dascăl în satul nostru, a existat o singură voinţă şi aceasta a fost a lui" .
Învăţătorul îşi dezvăluie crezul de o viaţă: ,,–Eu am avut un singur dor în viaţă, să mă fac dascălul neamului meu rămas îndărăt. Să fiu şi eu o călăuză neînsemnată, care să arate calea ce duce la lumină... Mulţumesc lui Dumnezeu că în parte mi’a îngăduit să fac poate mai mult decât am visat vreodată... tu vezi,... ştiu toţi carte, mi’am ajuns ţinta ce mi’am propus să o ajung şi sunt îndestulit... Mi’am făcut datorniţa şi nu aştept în schimb nici <<mulţam>>-ul nici recunoştinţa nimărui... Eu mă simt bogat... [...]
–Bine! –gemu bătrânul– ştiu că’s bătrân... şi neputincios... dar nu pentru aceea mă dau în laturi... ştiu eu... nu învăţ copiii ungureşte... asta’i doare... dar aceasta să’mi fie cel mai greu păcat... Şi a trecut la penzie. Şi într’un an a murit. L’a omorât gândul că dânsul nu mai e bun de nimica. În cimitirul satului, aproape de poartă, i se ridică mormântul. O cruce simplă de lemn, ceva mai înaltă decât a celorlalţi Români, îşi trânteşte umbra peste groapa cuprinsă în iarba deasă şi verde" .
Imaginea cimitirului este prezentă în întreaga operă a scriitorului bănăţean, însă cea mai izbutită imagine este cea din romanul Carnetul lui Radu Roman: ,, Cimitirul nostru e un simplu cimitir de la sate. Un şanţ nivelat pe alocuri îl înconjură de formă căci oprelişte nu prezintă pentru nici o vietate. Monumente nu sunt. Aici încă nu a pătruns trufia obraznică a oraşului. Crucile pare că ieşite din aceeaşi mână, străjuesc fără poză, modeste, ca şi aceia la căpătâiul cărora au fost aşezate! Mormintele acoperite de iarbă se nivelează încet. Niciun cuvânt de laudă, de mărire, nicio literă scrisă cu bronz având pretenţia de a trece drept aur. Nicio coloană de marmură care să ţină piept vremii. Nimic. Doar rămăşiţe de cărbuni stânşi şi hârburi de lut ars dacă mai amintesc de un suflet care a venit să <<ocolească>>. [...] Pentru mine cimitirul e o carte deschisă. Cunosc toate crucile, iar aceia cari dorm sub ele, dreptcredincioşi adormiţi în nădejdea învierii cu faţa spre Răsărit, spre eternul izvor de lumină, mi’au fost odată prieteni şi cunoscuţi. Au fost. Azi dorm, după neiertătoarea poruncă a firii, acel somn al veciniciei, care e partea tuturora din dreptatea eternă" . Cu toate aceste note, astăzi cimitirul a devenit o anexă a oraşului. În vremea noastră trista intimitate a cimitirelor tradiţionale cu morminte acoperite cu pământ movilit, potopit de verdeaţă şi de flori, a fost izgonită de invazia cavourilor, care prelungesc urbea, cu betonul ei rece şi distant, în lăcaşul de veci. Cimitirul devine astfel o prelungire a străzii, acolo unde odinioară regăseai veşnicia satului .
În Pe livezi autorul face o comparaţie între sat şi oraş: ,,Căci nu’i vorbă e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste viaţa de la sat nu cred să fie alta. Aerul sănătos, pacea aceea sărbătorească, oamenii blânzi la fire şi cinstiţi din cale afară –unde poţi găsi acestea la oraş? În vecinicul fum de fabrici, care înnegreşte de la o vreme şi sufletul omului, duhoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici măcar a rătăci nu poate aerul– te simţi ca un rob închis într’o temniţă grozavă. Poate să aibă şi părţile ei bune viaţa de la oraş, dar eu nu le-am găsit. Sufletul meu îl înveselea numai priveliştea satului meu şi de aceea mă bucuram atât de mult de apropierea primăverii" . La baza acestei atitudini stă şi concepţia potrivit căreia satul reprezintă românismul, iar oraşul pe stăpânii maghiari vremelnici ai provinciei bănăţene. În afara infiltraţiiilor sămănătoriste mai trebuie luată în seamă şi concepţia generală potrivit căreia oraşul din Transilvania şi Banat reprezenta stăpânirea străină, cu nedreptăţile ei, cu moravurile ei stricate şi ca atare se cuvenea evitat în favoarea satului preponderent românesc, nucleu al unei vieţi naţionale ferite de orice corupţie .
În nuvela Blăstăm de mamă se face o radiografie a vieţii ţăranului: ,,Plugăritul nu mai hrăneşte în ziua de azi ca mai demult, ş’apoi nici oamenii de acum nu se mai îndestulesc cu puţinul de care aveau trebuinţă bătrânii. Ce să’l mai bată ploile, să’l arză soarele la munca grea a ogorului, putând să ducă o viaţă mai bună, mai liniştită, stând după tarabă. La pământ nu e aşa. Tu trudeşti de ari, sameni, ş’apoi stai şi aştepţi cu mâna în sân şi cu ochii la cer. Tu pui pământul – şi cine ştie de ajungi să’i iai şi rodul. Îţi ies peri albi până ce ajungi să zici un<< bogdaprost>> văzând vlaga unei munci grele grămădită în hambar" .
Peste sat domină liniştea caracteristică a asfinţitului zilei: ,,Românii rupţi de oboseala muncii la câmp s’au dat de mult odihnei şi casele mici scunde cu coperişurile mari de stuf se vedeau în amurgul înaintat ca nişte căciuli uriaşe înşirate pe un plan întins" .
Românii din Potlogi aduce o interesantă descriere a satului: ,,...părea ca o fiară uriaşă care doarme liniştită. Din hociagurile caselor se înălţau suluri de fum, în rotiri albe amestecându’se cu aburul neguros al dimineţii care părea ca o pânză uriaşă deasupra satului şi peste întreaga vale a Bârzavei" . În ochii boierului, românul nu era altceva decât o uneală însufleţită, capabilă de a muncii fără oprire: ,,[...] l’a plăsmuit Dumnezeu să lucreze. Cine să lucreze dacă nu dânsul? [...] Ţăranul era în ochii lui şi peste tot în ochii nemeşilor o vită de exploatare" .
Satul lui Mihail Gaşpar este satul natal, fie că poartă numirea de Gătaia ori Potlogi sau Vălişoara; apar fiinţe dragi: tata, mama, unchiul, mătuşa, ,,vârstnicii" copilăriei ori oameni care au primit în ochii copilului Gaşpar o aureolă deosebită: Moşu Dascălu, Mita Popovici, Ilie Orbu ori Ilie Coţoi. Autorul are aceeaşi concepţie sănătoasă a ataşamentului faţă de şcoala şi biserica satului. Ţăranul trăieşte trecerea timpului vital şi armonios, fiindcă a făcut din viaţă o punte de sărbători, şi când depăşeşte timpul e pentru a intra în eternitate .

IV. Câteva podoabe lingvistice locale:

Mijloacele lingvistice destinate culorii locale sunt prezente, fără abuz, atât în vorbirea personajelor, cât şi în intervenţia autorului, după cum dovedesc exemplele. Prezenţa unor elemente lexicale specifice acestei zone de apus a spaţiului românesc, fără a fi stânjenitoare, motivează că eroii operelor lui Mihail Gaşpar apar într-o postură firească, naturală, ceea ce dovedeşte o bună cunoaştere şi mânuire a fenomenelor de limbă de către autorul textului literar. Operele lui Mihail Gaşpar sunt scrise pe înţelesul poporului şi într-o bună limbă românească . În acest sens, un prim strat de limbă ce trebuie scos în evidenţă este cel al lexicului regional (în anumite cazuri chiar popular, deoarece depăşeşte graniţele subdialectului bănăţean). Pentru a evita ,,marginalizarea" textelor inspirate din realităţile Banatului autorul recurge uneori la sintagme explicative sau la sinonime atunci când foloseşte cuvinte specifice zonei în care şi-a petrecut viaţa. Alteori asemenea ,,compliuri" sunt de prisos, întrucât contextul dezambiguizează sensul acelor cuvinte ,,regionale". Am grupat exemplele pe lucrări, spre a uşura urmărirea lor atât în spaţiu, cât şi în timp.

1 Regionalisme

gomilă ,,ridicătură de pământ": ,,...era în copilăria mea o gomilă. O ridicătură de pământ".(Legenda Şumigului, pag. 92).
imală ,,noroi": ,,Din pricina imălii acesteia, sau să’i zicem tină, -că’i mai pe româneşte- apoi câte nevoi n’au răsărit". (Unde eşti copilărie? în ,,Drapelul", Lugoj 1912, nr. 131, pag. 1).
cuină ,,bucătărie": ,,...Muşchiul, care cuprindea coperişul, dădea întregului aspectul unei căciule verzi. Două odăi nepodite având între ele <<cuina>>...". (Unde eşti copilărie?, în ,,Drapelul" 1912, nr. 133, pag. 1).
,,Mama se crucea în uşa de la cuină". (În Robie, pag. 174).
târnaţ ,,coridor": ,,Două odăi nepodite, având între ele <<cuina>> care dădea drept în târnaţ...". (Unde eşti tu copilărie?, pag. 1).
şagă ,,glumă": ,,Avea pentru fiecare român câte o vorbă, mai serioasă, mai de şagă". (Blăstăm de mamă, pag. 31).
piparcă ,,ardei"; cătrăni ,,supăra": ,,Bunica –femeie iute ca piparca– se cătrănea rău". (Unde eşti copilărie?, pag. 5).
maistor ,,meşter": ,,Tănase Uture -mare maistor de cărţi...". (Unde eşti coplilărie?, pag. 1).
paure ,,ţăran", ,,plugar": ,,Tu ştii că eu mi’s paure". (Pitolul tatii, pag. 56).
motcă ,,ghem": ,,atârnam motche de bumbac". (Blăstăm de mamă, pag. 7).
tolcer ,,pâlnie": ,,O maşină...slobozia dintr’un tolcer nişte măzărice". (Blăstăm de mamă, pag. 8).
cătrinţă ,,şorţ": ,,pe piept i se revărsa o cătrinţă". (Blăstăm de mamă, pag. 22).
beteşug ,,boală": ,,a scăpat de un beteşug lung". (Legenda Şumigului, pag. 95).
chinez ,,primar": ,,alergară toţi la <<chinezul>> Dragu". (Gaiul Borosoanei, pag. 80).
crişcă ,,bucată", ,,felie": ,,crişca de pâne". (Românii din Potlogi, pag. 23).
gost ,,musafir": ,,ajunse să se ştie cine e gostul". (Românii din Potlogi, pag. 24).
sălaş ,,căsuţă de pază pe un teren cultivat": ,,afară din sat...coperişul negru al vreunui sălaş". (Altare dărâmate, pag. 2).
rugă ,,sărbătoarea hramului bisericii": ,,Ruga de la Vălişoara". (Altare dărâmate, pag. 1).
fişcal ,,avocat": ,,fişcalul Câmpian". (Altare dărâmate, pag. 1).
nat ,,persoană": ,,să mă ia în samă tot natul din sat". (Unde eşti copilărie?, pag. 1).
salcă ,,salcie": ,,mici scăunele de salcă". (Unde eşti copilărie?, pag. 1).
lulă ,,lulea", ,,pipă": ,,cumpără’ţi o lulă ca lumea". (Unde eşti copilărie?, pag. 1).
şpoieri ,,cuptor": ,,săriam la şpoieri şi începeam să răscoles cu cleştele prin jăg". (Unde eşti copilărie?, pag. 1).
jăg ,,jar", ,,jăratec", şi ,,murdărie", ,,slin": ,,începeam să răscolesc cu cleştele prin jăg". (Unde eşti copilărie?, pag. 1).
ţug ,,tren": ,,..aşteptau ţugul de la Cimişoara". (Altare dărâmate, în ,,Drapelul" 1909, nr. 132, pag. 1-2).
trântă ,,luptă": ,,...am să’l întreb cum i’a ticnit trânta". (Altare dărâmate, în ,,Drapelul" 1909, nr. 135, pag. 1-2).
grumaz ,,gât": ,,Moldova avea în grumaji pe un pribeag". (Fata vornicului Oană, pag. 25).
fală ,,mândrie", ,,fudulie" : ,,bătea din coadă a fală". (Fata vornicului Oană, pag. 25).
aret ,,zonă": ,,...bărbaţii din aretul acela." (De la noi de pe Bârzavă, pag. 165).
vălău ,,iesle": ,,Par’că s’a deschis un vălău nou". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 166).
şopron ,,magazie": ,,Un şopron vechi fu prefăcut în birt". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 166).
birt ,,cârciumă": ,,Un şopron vechi fu prefăcut în birt". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 166).
greomânt ,,greutate", ,,povară": ,,simţeam un greomânt pe inimă". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 166).
subăş ,,gornic de câmp": ,,Moş Ion Orbu, subăşul... şi cântăreţ de strană". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 168).
cocie ,,trăsură": ,,Îl petreceam cu ochii până ce cocia dispăru". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 169).
şăgârt ,,ajutor", ,,ucenic": ,,şăgârtul morii, un om fără căpătâi". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 169).
clăbătuţ ,,căciuliţă": ,,...cu clăbătuţ peste urechi." (De la noi de pe Bârzavă, pag. 169).
foale ,,abdomen", ,,burtă": ,,...râdeau apoi ţinându’se de foale." (De la noi de pe Bărzavă, pag. 170).
ţoale ,,haine", ,,straie": ,,luna scăpătată dintre nori îmbrăca lumea în ţoale de argint". (De la noi de pe Bârzavă, pag. 171).
ştaier ,,impozit", ,,dare": ,,vorbind... de ştaierul greu". (În vraja trecutului, pag. 187).
adău ,,contribuţie în natură": ,,îşi aduna adăul, cum îi zice pe la noi contribuţie în naturale". (Moşu Dascălu, pag. 192).
pocraviţă ,,macat", ,,pătură", ,,cuvertură": ,,o pocraviţă aruncată peste o scândură de stejar". (Din vremuri de mărire, pag. 34).
betejeală ,,boală": ,,Doar n’a căzut în betejeală?". (Din vremuri de mărire, pag. 63).
ortac ,,tovarăş": ,,mai mulţi ortaci de arme". (Din vremuri de mărire, pag. 148).
Substantivul apare atestat şi în variantă feminină: ,,ortaca credincioasă, soţie remasă singură". (Altare dărâmate, pag. 1).
gornic ,,paznic", ,,pădurar": ,,Mici cete de gornici treceau prin târgul Sucevei". (Din vremuri de mărire, pag. 150).
bruş ,,bulgăr", ,,drob": ,,Bruşul îngheţat se sfarmă în mii de cristale". (Carnetul lui Radu Roman, pag. 48).
duruit ,,huruit", ,,zgomot": ,,un duruit lung". (Carnetul lui Radu Roman, pag. 163).

V. Concluzii

Considerăm şi noi, în termeni pe care nu-i simţim hiperbolici, că limba dulce, cu iz bănăţenesc, este savuroasă ca undele Bârzavei în apusurile toamnei, ce ne îmbie la o lectură odihnitoare, căreia nu simţim să-i aducem corecturi, chiar dacă aplicarea legilor limbii literare nu este peste tot respectată.
Viaţa satului în care s-a zămislit structura textului poetic al lui Mihail Gaşpar pune pecetea nu numai prin prezenţa elementelor lexicale sau fonetice specifice zonei bănăţene, dar şi prin multitudinea de variante gramaticale uzitate în popor, dovedind şi în acest fel că Mihail Gaşpar rămâne bănăţeanul neînstrăinat de ai lui.


Pr. dr. Valentin Bugariu